Din postarea trecuta parea ca statul e un fel de masinarie in care omul este doar o rotita. Totusi, comparatia nu este buna. De fapt este o formatiune tectonica a carei miscare este extrem de rara dar devastatoare. Proiectul nostru a fost blocat temporar, intrucat institutia cu care vroiam sa colaboram a fost informata "de sus" ca "nu este momentul acum...". Am mai auzit asta cand eram mic.
Dar ne-au oferit totusi ceva. Putem organiza evenimente culturale punctuale (ceea ce s-ar fi intamplat anyway) insotite de un bar mobil, instalatii provizorii, etc. Asa ca o sa urmam cat de mult se poate aceasta alternativa. Deja aveam pregatite unele proiecte, mai suntem in discutii cu altele.
Daca aveti vreo idee, vreun prieten, vecin, nas sau fin care cauta un loc sa se exprime si are un concept care sa se potriveasca, aduceti-i la noi. Le punem la dispozitie o sala de 400 de locuri, foaier, gradina, dichis, totul in buricul targului. LASATI ARTISTII SA VINA LA NOI!
Chiar daca leviatanul incearca sa ne mature din drum, o sa le facem bine cu forta daca trebuie. Forta imaginatiei, that is... Ahem. It ain't over till the fat lady sings. Sau Zack de la Rocha.
Pentru ca iti da niste experiente unice. Nu stiu cum naiba trebuie sa arate un blog, dar asta e jurnalul de bord al unei calatorii suprarealiste.
Postarea de azi trebuia sa contina mai multe povesti. Despre cum e sa impingi o roaba pe *** (artera centrala) imbracat in salahor si impingand cot la cot cu baiatul de la REBU o mocheta putrezita in timp ce rutiera te zoreste (vine o coloana oficiala, dar nu li s-a spus cand, de unde, sau cine) iar tu te gandesti ce o sa spui vreunui cunoscut care te saluta. Sau despre cum e sa ti se fure la groapa Glina un tomberon "imprumutat" de la blocul care te uraste si dupa aia sa dai explicatii. Sau despre spiritul de comuna anarhista care traieste in santierul nostru.
Dar in seara asta vreau sa vorbesc despre institutia de stat. Noi colaboram cu o susnumita care ne pune la dispozitie spatiul si noi ne obligam sa il amenajam. Printre ocupatiile noastre prezente este curatarea, adaptarea si renovarea locurilor pe care le vom folosi. Ei, si asta ne ofera o imagine din interiorul leviatanului. Trebuie sa mentionez ca parerea mea este ca gazdele noastre sunt reprezentativi pentru o institutie de stat medie - nici mai rai nici mai buni decat majoritatea.
Tot ce inseamna "material culture" in antropologie te invata sa te uiti la obiecte pentru a intelege mai bine oamenii. Nimic mai adevarat in cazul nostru. Si ceea ce este extraordinar aici este ca oamenii din aceasta institutie nu au aruncat nimic de peste 30 de ani. Nici obiecte, nici o anumita orientare fata de obiecte si viata in general.
Tonele de obiecte adunate se datoreaza intalnirii a doua idei principale. Cea specific taraneasca de a nu arunca un lucru nefolositor in prezent, pentru ca nu stii cand o sa ai nevoie de el, si nu-l mai ai... Cine a stat o vreme la tara cunoaste sarma legata la gard (mersi Bogdan), sticlele stranse in magazie, si acele artefacte metalice pe care nu le mai poti identifica, dar oricand poti sa improvizezi ceva din ele. O gandire perfect sanatoase intr-un sistem in care accentul este pus pe productie, nu pe consum, evitarea unei pierderi este primordiala, bunurile sunt rare si scumpe. De aia satul traditional nu are groapa de gunoi - nu are gunoi, ci doar lucruri temporar nefolosite. Cine ara o gradina de langa o casa, o sa gaseasca cioburi de oala - este printre putinele exemple de obiect nefolositor, dar care si el este integrat in the great circle of being - from earth to earth...
A doua este ceva mai familiara. Este principiul birocratic al evitarii greselii - ax central al activitatii functionarului de stat. Ok, hai sa evitam mentionarea custii de fier weberiene, a alienarii marxiste sau io mai stiu ce, ca nu primesc cotatie ISI pentru bloguri (damn...). Oamenii cu care lucram stiu ca cel mai important lucru atunci cand operezi cu un obiect al statului este sa nu il pierzi. Formula magica este "e pe inventar". Este o mantra care iti separa obiectul de lumea inconjuratoare. Obiectul se metamorfozeaza intr-o relicva sacra, are o aura de netulburat. Orice ar fi acesta, de la xeroxuri care au fost primite stricate printr-o donatie, in ideea ca institutia va avea bani sa le repare (nu a avut), de la scaune care putrezesc dar nu le arunci pentru ca au fatidicile inscriptii cu vopsea "INV 28468409" (si oricum, "din trei d-astea mai faci unul bun" - vezi mai sus) pana la statui care zac aruncate in gradina "le-am primit pentru o expozitie sa le tinem trei luni, si stau aici de 30 de ani... uitati, ala e Lenin") fiecare obiect evoca o siguranta conferita de prezenta pur fizica. Oricand, la un control, poti sa il pipai si sa urli "Este!... Urmatorul ... 78362527". Ritualul de trecere de la "inventar" la "in vederea casarii", "casat", "casat dar inca zace in curte" la "am scapat de el" este lung si prometeic.
Oamenii in sine sunt putin de condamnat. Ei poarta povara unui sistem pentru care inamicul nu este ineficienta, lipsa de inspiratie sau lenea, ci furtul. Inventarul este vazut ca unicul scut. Indiferent de starea, pozitia, inutilitatea, anacronismul unui artefact, prezenta lui este confirmarea persistentei sistemului. Asa ca oamenii isi fac rabdatori datoria, iar mijlocul devine in final scop. Thinking like a state naste monstri. Vedeam in ochii celor care priveau atitudinea noastra ireverentioasa fata de mormanele de rebuturi admiratia nascuta din dorinta lor secreta de a face la fel. Dar comparatia nu este dreapta - noi nu aveam inventarul deasupra capului.
Ok, m-am lungit si devine plicticos. Locul e extraordinar, cladirea are un sarm foarte special, noi o sa ne potrivim cu peisajul, oamenii din institutie sunt super ok si ne intelegem bine cu ei, lucrul merge cu spor.
Uitam episodul care spune totul. Intre doua usi nedeschise de ani am gasit doua lazi imense de lemn. Am rasturnat una dintre ele care era vizibil cu fundul in sus si avea o eticheta imensa "Nu ma rasturnati" (remarcati pluralul politetei). Am mutat cele 300 de kile cu avant de voluntari tip Bumbesti Livezeni reloaded, am deschis cu ranga si am inteles cum e treaba cu locul. Inauntru era un proiector cinematografic pe 35 mm, in tipla, cu documentatia neatinsa. Nu prea conteaza de ce erau acolo, de ce nu au fost folosite, etc. Conteaza doar data livrarii. 30.11.1989. Pe un raft de alaturi erau aliniate sticlele goale de Pepsi-Cola si Cico.
Gata. Maine la sapte (dimi-fucking-neata) o luam de la capat. Wake up.
Urasc diminetile si sculatorii devreme. Mi se par irosire de potential. Dar azi m-am trezit cu o ora inaintea telefonului pentru ca nu mai puteam sa dorm. Aveam ceva de facut.
In 12 zile* se va lansa o gradina de vara. O oaza de liniste se ascunde in buricul targului, iar beduinii urbani isi vor ridica tabara la umbra ei. Mihaiela Calin si Claudia Catana se arunca sa faca un loc de pierdut vara asta. Locatia e beton, dar locul e plin de iedera, copaci, si pisici. Nu spui unde e, din motive ulterior revelate, monser.
Intr-un fel, e ca o scena de teatru.
Personajele apar in scena.
Primul e voluntarul. Te gandesti ca voluntar e un fel de pierde-vara care mai intai te incurca, dupa care il trimiti la plimbare. Dar se cam intampla sa ceri tu primul pauza de tigara ca sa iti tragi sufletul. Are energie si idei copiii astia, 'tui in idealism pe mama lor de saritori... Publicitar, publicitar, dar pune osu' yuppiul si trebuie sa te tii dupa el. Rade de limacsi, scoate brandu' la inaintare, vrea sa reconditioneze mobila (?!?)... Nu poti sa te pui potriva.
Pentru putin echilibru metafizic, apare si "securistul" de bloc. Ghilimelele nu sunt aiurea. E la modul maieu de plasa si papuci, privire penetranta, si analiza patrunzatoare. "Domne (Dom'ne?), daca e galagie, noi nu, dar astia de la blocu' celalat dau cu cockteiluri Molotov pe voi! Nu va jucati..." Ne mai jucam un pic si incercam sa curatam vreo juma de veac de singuratate ce s-a asternut asupra locului. Ghilimelele se datoreaza unei impresii. Cred ca domnii respectivi ar fi vrut sa fie securisti, dar nu i-a recrutat nimeni ca aveau note proaste la liceu si oricum nu aveau pe cine sa toarne, ca nu vorbea nimeni cu ei. Dar sunt in cautarea timpului pierdut. Le dorim succes.
Azi incheiem intr-o nota optimista si mentionam consultantul out-source pe probleme de amenajare a teritoriului. Un baiat care, daca nu se nastea si ramanea intr-un sat din Botosani, o ardea parte'n'parte cu Frank Lloyd Wright. Acesta imi demoleaza rapid imaginatia plecata pe aratura si imi propune ceva down-to-earth, 'eftin si bun, inspirat din Opera House din Sydney (:blink :blink). Mda. Reality check.
Bottom line: a fost prima zi, s-au strans metri cubi de gunoi, luni e de munca si mai si. Enter stage: arhitecti, constructori, directori, samd. To be continued.
P.S. Ce fac eu? Am fost intrebat in seara asta - cred ca diriginte de santier. E cea mai onesta descriere. Sunt cel care are "curajul prostului" (maica-mea, 2010) sa creada sau sa se faca sa creada ca o sa se deschida gradina in 12 zile.
P.P.S. Unde e? Nu spui, neicusorule, ca maine vine vorba hotaratoare de la directiune. Uite un dagherotip intre timp. Dau eu un marghiloman daca ghicesti pozitiunea.
